Arbitrajul este o jurisdicție alternativă, având caracter privat și presupune apelul la o terță persoană (arbitrul) pentru a lua o decizie privind conflictul. În administrarea acestei jurisdicții, părțile litigante și tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiția ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice și dispozițiilor imperative ale legii (art. 541 Cod procedură civilă).
În legislația națională arbitrajul este reglementat în Cartea a IV a din Codul de procedură civilă, reglementări care se completează și cu prevederile convențiilor internaționale în materie de arbitraj, ratificate de România.
Conflictele care pot fi soluționate pe calea arbitrajului sunt extrem de variate, mergând de la dispute comerciale, cazuri de malpraxis, până la partaje, pretenții, obligații de a face.
Persoanele cu capacitate deplină de exercițiu pot recurge la arbitraj în vederea soluționării conflictelor dintre ele, cu excepția celor referitoare la starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relații de familie, precum și drepturi asupra cărora părțile nu pot să dispună (art. 542 Cod procedură civilă).
În cadrul litigiilor arbitrale părțile se pot prezenta personal, pot fi asistate sau reprezentate de avocat/consilier juridic sau pot fi reprezentate prin mandatar. De asemenea, părțile pot fi asistate și de alți specialiști, după caz.
Înțelegerea părților de a soluționa diferendul dintre ele pe calea arbitrajului, rezultă din convenția arbitrală, care trebuie să fie încheiată în scris, sub sancțiunea nulității. Convenția arbitrală se poate prezenta fie sub forma unei clauze compromisorii, fie sub forma compromisului.
Clauza compromisorie reprezintă înțelegerea părților de a soluționa pe calea arbitrajului litigiile ce se vor naște din contractul în care este prevăzută sau în legătură cu acesta și se prezintă fie sub forma unei clauze contractuale, inserată în contractul principal fie a unei convenții separate la care contractul principal face trimitere.
Compromisul reprezintă înțelegerea prin care părțile convin ca un litigiu intervenit între ele să fie soluționat pe calea arbitrajului și poate fi încheiat chiar dacă litigiul este deja pe rolul altei instanțe.
Efectul principal al convenției arbitrale îl constituie excluderea competenței instanței de judecată pentru litigiul care face obiectul ei. Instanța de judecată sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenție arbitrală își va verifica propria competență și se va declara necompetentă numai dacă părțile sau doar una dintre ele solicită aceasta, invocând convenția arbitrală. În această situație instanța fie își va declina competența în favoarea organizației sau instituției pe lângă care funcționează arbitrajul instituționalizat, fie, în cazul arbitrajului ad-hoc, va respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor judecătorești.
Tribunalul arbitral este constituit din unul sau mai mulți arbitri, întotdeauna în număr impar, care sunt numiți de către părți. Părţile care au un diferend pot conveni soluționarea acestuia pe calea arbitrajului organizat de o instituţie permanentă de arbitraj sau de o terţă persoană, pentru un anumit litigiu (arbitrajul ad-hoc).
Litigiul dintre părți se soluționează în temeiul contractului principal și a normelor de drept aplicabile, părțile având posibilitatea de a administra probele prevăzute de lege în dovedirea pretențiilor lor.
Pe de altă parte, arbitrajul oferă posibilitatea soluționării conflictului în echitate, atunci când părțile hotărăsc astfel. Chiar dacă nu este fără risc, această modalitate prezintă un interes deosebit când părţile preferă o soluţie de compromis, alta decât una strict juridică, pentru a menaja raporturile de lungă durată.
Dacă părțile nu au prevăzut altfel, hotărârea arbitrală se pronunță într-un termen de cel mult șase luni de la data constituirii tribunalului arbitral și se comunică părților în termen de cel mult o lună de la data pronunțării. Caracterul prompt al procedurii, care asigură o soluționare a conflictului într-un termen relativ scurt, reprezintă unul din principalele avantaje pe care arbitrajul îl oferă părților.
Hotărârea comunicată părților este definitivă și obligatorie, constituie titlu executoriu și poate fi executată silit întocmai ca o hotărâre judecătorească.
În cazurile limitativ prevăzute de lege (art. 608 pct. 1 din Codul de procedură civilă) se poate solicita Curții de apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul, prin acțiune în anulare formulată în termen de o lună de la data comunicării, desființarea hotărârii arbitrale.
Cheltuielile pentru organizarea și desfășurarea arbitrajului, precum și onorariile arbitrilor, cheltuielile de administrare a probelor, cele de deplasare a părților, arbitrilor, martorilor, experților se suportă potrivit înțelegerii dintre părți. În lipsa unei astfel de înțelegeri, cheltuielile se suportă de partea care a pierdut litigiul, integral, dacă cererea de arbitrare este admisă în totalitate, sau proporțional cu ceea ce s-a acordat, dacă cererea este admisă numai în parte (art. 595 Cod procedură civilă).
Calitățile fundamentale ale arbitrului sunt corectitudinea, imparțialitatea, echitatea. Arbitrajul este guvernat de principiul libertăţii de voinţă a părţilor, cu limitările impuse de respectarea ordinii publice, a bunelor moravuri şi a dispoziţiilor imperative ale legii. De asemenea, arbitrajul se desfășoară cu respectarea principiilor legalității; respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; respectării dreptului la apărare; libertății convenţiilor în arbitraj; constituirii arbitrajului în conformitate cu convenţia părţilor; contradictorialității; confidenţialității.
Calitatea actului de justiţie reprezentat prin hotărârea arbitrală este garantată prin posibilitatea părților de a numi arbitri care au cunoştinţe aprofundate în domeniul de interes pentru ele, precum de faptul că, atunci când pot să își aleagă ”judecătorul”, părțile au mai multă încredere.